Cercetatorul de origine belgiana Leo Baekeland este cel care descopera bachelita (materialul caruia ii da numele sau). In 1889, dupa ce obtine un doctorat in tara sa, acesta emigreaza in Statele Unite ale Americii (in urma voiajului de nunta), in speranta unor posibilitati de cariera mai bune. In anul 1907, Baekeland, cercetator independent la acea vreme, descopera, din intamplare, substanta rezultata prin amestecarea acidului carbolic cu formaldehida. In momentul in care a incercat sa reincalzeasca respectivul compus rezultat, a descoperit, cu stupoare, ca acesta nu se topeste, indiferent de temperatura aplicata. La scurt timp dupa constatarea unei asemenea proprietati, Baekeland patenteaza noul material, ca de altfel si catalinul (un material asemanator, care a a juns sa se confunde cu primul) – bachelita – primul plastic complet sintetic. Datorita durabilitatii si aspectului placut, popularitatea noii rasini sintetice a crescut exponential, ajungand ca, in doar 15 ani, sa fie folosita extensiv – de la prize electrice, la intrerupatoare, si de la bijuterii, la bordul masinii Mercedes Benz. Gratie descoperirii care a revolutionat lumea, doctorul Baekeland este privit astazi ca parintele industriei moderne a plasticului si a produselor din plastic.
Treptat, bachelita a putut fi produsa intr-un numar mare de culori (culoarea naturala fiind una foarte inchisa) – alb, maroniu, verde si rosu, partea interesanta venind din faptul ca, pe masura trecerii anilor, si odata cu oxidarea, aceste culori capata alte tente, diferite de original. De cele mai multe ori, albul se va transforma in crem deschis, albastrul deschis capata o patina verde, iar rozul se transforma in portocaliu.
Bachelita s-a bucurat de mare succes in perioada Art Deco, directie estetica dominanta in prima parte a secolului al XX-lea, cand bijuteriile fabricate din acest material erau extrem de cautate, pentru ca bachelita putea fi prelucrata destul de usor, dupa fantezia artistului, iar obiectele artistice erau accesibile ca pret. Valoarea bijuteriilor din bachelita a crescut odata cu vechimea lor, astazi piesele cele mai reusite putand fi achizitionate prin intermediul licitatiilor.
Proprietatile bachelitei
In momentul in care acest material este incalzit, va declansa un miros specific, provenit din acidul carbolic care intra in alcatuirea sa. In cazul unor bijuterii din bachelita, mirosul poate fi emanat doar prin simpla frecare a obiectului cu degetul sau cu o bucata de lana. Prin ciocnirea a doua obiecte care au in compozitia lor bachelita, se va produce un zgomot specific, de joasa tonalitate, diferit de sunetul produs prin ciocnirea a doua obiecte din plastic. Singura asemanare cu plasticul obisnuit este densitatea similara. Bachelita nu poate fi remodelata termic, de aceea, daca vei incinge un ac la flacara, in momentul in care acesta intra in contact cu un obiect din bachelita, acul nu va putea patrunde, ci va lasa doar un mic semn de culoare mai inchisa. Testul acesta se foloseste pentru evaluarea materialului din care sunt fabricate bijuteriile. Durabilitatea este data de amestecul de formaldehida si acid carbolic si remodelarea bachelitei nu este indicata din cauza faptului ca este un proces foarte toxic, necesitand echipamente speciale de protectie.
Bachelita este un material polivalent, renume castigat pe buna dreptate. Printre primele intrebuintari ale acestui material se numara carcasele de radiouri, de telefoane, manerele pentru tigai si pentru vase de gatit, cutiile televizoarelor vechi, unele jucarii si chiar sicrie (cum se intampla in urma cu 50-60 de ani).
In anul 1927, patentul pentru fabricarea bachelitei expira, fiind cumparat de catre corporatia “Catalin” (cea care a fabricat aproximativ 70% din totalul rasinilor fenolice care exista astazi), aceasta incepand productia pe scara larga a materialului, dar sub denumirea “catalin”.
In perioada marii crize economice din anii ’30 – ’40, bachelita catalin a devenit “vedeta” magazinelor de bijuterii, pentru “lumea buna”, care trecea (si ea) prin dificultati de ordin financiar. Diamantele Tiffany si bijuteriile Cartier nu mai prezentau interes, din cauza preturilor, trecand pe locul secund. Catalinul, ieftin si extrem de versatil, imita perfect diamante, perle si chiar fildesul, motiv pentru care, in scurt timp, cucereste piata bijuteriilor, prin culorile sale vii, la indemana tuturor, bogati sau saraci.
In anul 1942, compania opreste productia bachelitei pentru bijuterii, pentru a se ocupa de nevoile militare ale natiunii, dar, din nefericire, pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, sunt inventate alte tipuri de materiale – fibra de sticla, vinilul si acrilicul, mult mai usor de modelat, catalinul fiind scos din productie. Astazi, acest material a ramas doar o pasiune pentru colectionari (costurile de productie fiind foarte mari, comparativ cu alte produse), desi o exceptie notabila, in declinul generalizat, este folosirea bachelitei la fabricarea unor componente de mare precizie sau care trebuie sa fie foarte rezistente, precum cilindrii discurilor de frana, manerele de soba, prizele electrice, bilele de biliard (altadata fabricate din ivoar/fildes) etc. Cei interesati de astfel de produse trebuie sa stie ca termenul bachelita se foloseste astazi mai putin, in comert, fiind inlocuit, de exemplu, cu “micarta” (referindu-se insa la acelasi material).
